Logo Realitatea.md

Dodon extremistul. Izolarea unui președinte excesiv de voluntar

24 Octombrie 2017, 17:09 // Opinii si editoriale
// Autor:  
Iulian Chifu

În evoluția Președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, au început să se manifeste schimbări majore. Și nu mă refer aici nici la evoluțiile sale și ale Partidului Socialiștilor în sondaje, nici la aprecierile publicului sau vizibilitatea în mass media, nici măcar despre activismul său proverbial. Nu. Mă refer la o împingere a sa în extrema stângă și o izolare a sa în spectrul politic frecventabil, civilizat, modern. Iar motivele țin de context, de profilul său de candidat și de evoluțiile situației politice și de putere din Republica Moldova din momentul alegerii sale. Dar poate ce e mai important, propriile greșeli au jucat un rol important în această profilare din care, deși a realizat-o – el sau specialiștii de lângă el în PR – și au încercat formule de compensare, nu o mai pot întoarce din drum.

Dodon, un simplu Președinte al alegătorilor săi

De obicei un Președinte are un avantaj major comparativ cu alți politicieni. El reprezintă statul, cetățenii săi, privește la lucrurile mari, de interes național și reprezentare statală, se situează deasupra politicienilor tocmai pentru că este cel mai votat concetățean al său. Are și înălțimea de legitimitate, și pe cea de credibilitate, nu rareori și soliditatea și înălțimea morală pentru a putea domina viața politică cu sau fără atribuții formale, fiind un referențial de prestigiu și soliditate, echilibru și acoperire de respect din partea tuturor cetățenilor săi, în proporții mai mari sau mai mici, pentru funcția pe care o îndeplinește, dacă nu neapărat pentru persoana Președintelui.

În cazul lui Igor Dodon, prima sa greșeală fundamentală este aceea că s-a declarat, s-a comportat și a acționat ca și cum ar fi doar Președintele alegătorilor săi. Fără a avea capacitatea și acoperirea de forță pentru a înțelege substanța și relevanța mandatului său, Igor Dodon a ales să fie și să îi reprezinte doar pe cei care l-au votat și despre care a presupus că l-au susținut doar pe el pentru ceea ce crede singur. Or aici doar numărul (nu procentul) din turul I poate fi mai aproape și îi numără pe cei care-i susțin cât mai multe din afirmațiile cu care și-a câștigat mandatul, nu rareori și între acești votanți din turul I intervenind diferențe. Igor Dodon a fost votat fie că e cel mai apropiat de ceea ce-și doresc unii alegători, fie că sunt de acord parțial, cel mai mult, dar nu total, cu cele susținute de candidat în campanie, fie că nu îi cunosc deloc mandatul și votează emoțional, din tradiție sau pentru că le-a spus cineva de încredere. Confuzia de a considera că, dacă ești președinte din turul II de scrutin direct, majoritatea vrea ceea ce îți dorești tu, și că poți conduce un stat ca președinte doar al propriilor alegători, e nu numai o gafă fundamentală, e și profund neconstituțională.

Prezumția că toți cei ce te votează susțin ceea ce crezi tu e o mitologie cu care se confruntă orice ales cu scoruri mari. Primarul Chișinăului(al capitalelor în general, în toate momentele, nu mă refer la Dorin Chirtoacă aici) suferă același sindrom de contact cu puterea, mai ales la primul mandat. Inadecvarea și dificultatea de a te descurca cu o funcție publică aleasă, pe principiul că ai fost ales și ai voturi, se vede mai peste tot, în democrație. A renunța, însă, din prima la cei care nu te-au ales este o impunitate, mai ales când vorbim despre un Președinte de stat.

Într-adevăr, alegerile sunt o confruntare de idei, și imediat după alegeri, câștigătorul trebuie să se arate generos și să se concilieze cu înfrânții. E cea mai mare greșeală să dansezi pe mâhnirea înfrângerii, să umilești sau să-ți bați joc de înfrânți. În democrațiile evoluate, există semnul de concedere a victoriei, când înfrântul își recunoaște înfrângerea, apoi sunt discursurile de mulțumire și felicitare reciprocă ale adversarului câștigător sau înfrânt – dovadă de bună creștere, generozitate și respect, dar mai ales recunoașterea forței celuilalt pe care l-ai înfrânt(altfel victoria ta e o bagatelă și nu o ai cum respecta dacă nu te-ai luptat din răsputeri).

De aceea pasul următor este acela de a anunța că ești primarul / președintele / reprezentantul în Parlament al tuturor locuitorilor din constituența sa – circumscripția, orașul, statul, raionul sau județul - de aceea confruntarea se încheie și toți trebuie să se simtă apărați, conduși, reprezentați, să aibă încredere în ales care, la rândul său, trebuie să le poarte de grijă tuturor. Igor Dodon a preferat să refuze acest pas și să afirme că-și păstrează strict convingerile și că face ce vrea pentru că pe el l-au votat cetățenii. S-a afirmat drept președintele alegătorilor săi.

Eticheta extremei: ostentativitatea președintelui pro-rus

O a doua greșeală fundamentală a lui Igor Dodon - din nou identificată în timp, dar mult prea târziu și cu puțini sorți de izbândă pentru a recupera situația de plecare - a fost fuga la extremă. Igor Dodon a început să practice un pro-rusism exhibiționist, marcat prin dese deplasări(că tot nu era primit în restul lumii civilizate și la vecinii direcți) în Rusia, apariții explicite alături de Vladimir Putin, vizite formale și informale sau vacanțe agrementate cu alte întâlniri în Rusia.

Pe de altă parte, la Chișinău a primit valuri-valuri de emisari ruși de la diferite niveluri și din diferite domenii. Toate erau dublate de ostentativitatea afirmării sforăitoare și excesive a abordărilor sale pro-ruse, o poziție care excedea deja nivelul abordat în campanie, dar care a ajuns să-i deranjeze și pe ruși, care au priceput nepotrivirea și excesele din comportamentul oaspetelui lor. A fost prea mult, prea exagerat, prea excesiv. A fost o adevărată fugă a lui Igor Dodon la extremă. Pro-rusismul exhibiționist a dus, în mod natural, și la pierderea centrului. Ostentativitatea lipirii de poala Moscovei, angajarea în trena Moscovei nu au fost lucruri acceptabile pe termen mediu cetățenilor Republicii Moldova.

La început au zâmbit a râde ca de o șotie, după aceea l-au tolerat, apoi au început să fie deranjați, în fine a intervenit jena și respingerea. Cetățenii Republicii Moldova sunt oameni mândri și ei, pe cetățenii români și cei auto-identificați români îi respinsese din prima, când s-a afirmat drept președinte doar al propriilor alegători, iar cei care se autoidentifică drept moldoveni, cu geana lor de naționalism, au respins, de asemenea, pas cu pas, varianta antrenării Republicii Moldova ca stat doar în trena Moscovei. Independența relativ recent obținută contează mult pentru aceștia pentru a o pierde în dorințele de dominație neo-imperiale ale Federației Ruse, către care târa statul Republica Moldova noul Președinte Igor Dodon. Acesta a pierdut Centrul politic. Și ajutat, e adevărat. Iar fuga înspre extremă a fost greu de compensat.

Moldovenismul sforăitor și agresiv: mișcările disperării

Sesizat de experții săi în PR și imagine, dacă nu cumva din instinct, Igor Dodon a simțit că trebuie să reechilibreze carul. Formula sa a fost însă tot în spațiu dezechilibrat și unilateral, de data aceasta cel al moldovenismul sforăitor și agresiv, al cărui rezultat a fost consolidarea menținerii sale în trena Moscovei și lipsa de echilibru, cumpătare, nuanțe, bună cuviință. O manifestare clasică al unui neavenit într-ale istoriei care crede că astfel reechilibrează colțul extrem al pro-rusismului în care s-a refugiat singur. Asta deoarece moldovenismul vetust de factură sovietică nu e decât expresia dominației sovietice și a unei invenții nenaturale și inacceptabile.

Peste buna cuviință politicoasă și mucalită tradițională moldovenească( de o parte și de alta a Prutului, mă refer la identitatea regională, desigur) Igor Dodon a venit cu încruntarea, agresivitatea, hiper-activismul său vocal. La început a sunat, poate, bine, e pus pe treabă, e tânăr, s-a apucat și face. Apoi s-a dovedit că face mai mult agitație și stropi în jur, în joc să înoate și să tragă barca statului după el. S-a certat cu mai toată lumea, era singurul care are dreptate, ba parcă îți băga constant degetele în ochi ca să-l vezi că e acolo. Această ingerință excesivă în viața compatrioților săi nu avea cum să fie de bun augur, mai ales că, pas cu pas, lumea a început să vadă(din nou cu ajutor) că regele e gol, respectiv că cele promise, cele agitate, nu erau decât povești și că Igor Dodon a promis ceea ce nu putea realiza.

Agitația și încruntarea conflictualului etern: scandalagiul obstrucționist

Voluntarismul, agresivitatea și agitația excesivă nepotrivită la un președinte în Republica Moldova s-a adăugat peste încruntarea constantă. Un Președinte (dar chiar și un om normal) pus tot timpul pe harță, fără să zâmbească, fără să vorbească calm și liniștit, blând sau iubitor, nu are cum să mențină atracția pentru persoana sa. E doar încrâncenat, gata de ceartă tot timpul, provoacă scandal și conflicte non stop, că merită sau nu o temă sau alta, că are cum sau nu să tranșeze în favoarea sa disputa în care se lansează.

Mai mult, pe măsură ce conflictele au început să fie acceptate de majoritate și de Parlament, au început și îngrădirile, îndiguirile sale, ba chiar limitarea atribuțiilor, mutarea unora la alte instituții și golirea de conținut a mandatului de Președinte, lucrurile s-au accentuat în cheie negativă pentru Igor Dodon. Capacul l-a pus încălcarea gravă a Constituției prin refuzul de a-și îndeplini atribuțiile, respectiv de a semna o numire făcută a doua oară sau o lege re-votată de Parlament. În vremurile sale cele mai bune, când deținea o putere intrinsecă și o experiență fantastică, și se confrunta cu o majoritate și un premier cu aspirații și nivel de ambiție enorm, după două exerciții ratate de demitere din funcție, Traian Băsescu nu și-a permis niciodată să refuze semnarea unei legi sau refuzul desemnării cuiva la remaniere, propus a doua oară, așa cum nu și-a permis să refuze semnarea decretului de desemnare a premierului, semnarea celor de formare a Guvernului votat de majoritate.

Igor Dodon a dobândit tot mai mult imaginea de scandalagiu obstrucționist în stat, nu de mediator sau politician de vază, care știe să negocieze, e flexibil, știe să realizeze obiectivele fără să bată cu pumnul în masă sau să tragă o palmă peste ceafă preopinentului, ci convingându-l, negociind, arătând flexibilitate, renunțând la lucrurile excesive din dorințe, menținându-și susținerea publică prin echilibru și bun simț. Nu a fost cazul, iar rezultatul îl putem întrezări astăzi.

Peste toate, Dodon Puternicul, cel care încerca să-l imite pe Președintele Vladimir Putin, arătând că e puternic și capabil, făcând oponenții politici să lase privirea în jos sau să facă un pas în spate din respect, dacă nu echilibrând recompensele cu presiunile, a dovedit că e un banal perdant cu ambiție exagerată și știință mult prea puțină. Lipsa de experiența și lipsa de tact l-au făcut să înceapă să piardă pas cu pas. Ba mai mult, arată și că nu a învățat nimic, nu a învățat nici măcar să piardă, să știe când e cazul să se retragă sau să nu mai pornească o bătălie, acceptând limitele până unde să meargă și ce poate să facă, de la un punct încolo fiind doar o formă de exhibare a orgoliului personal, nu una de valorificare a unei manifestații de forță.

Fără instrumente dar cu ambiții nemăsurate, Igor Dodon nu știe nici să se oprească la timp, acolo unde o anumită bătălie nu poate fi câștigată. Forțează, agresează, presează, vrea tot mai mult, escaladând, acolo unde jocul e pierdut deja. Și trădând orgolii și ambiții personale, ignorând, în schimb, elementele necesare cetățeanului. În orbirea sa de a fi în luptă și a arăta că nu cedează, că e un încrâncenat, Igor Dodon a rămas lipit de propriile ambiții și câștiguri, și a uitat cetățeanul și de ce a fost ales în fruntea statului.

În acest context, intervine și elementul de contrast tot mai vizibil în funcția de președinte cu predecesorul său. Igor Dodon vine în fruntea statului Republica Moldova după Președintele Nicolae Timofti, un președinte mucalit și decent, pe care cetățenii Republicii Moldova îl regretă. Un om echilibrat și cu bun simț, la o anumită vârstă, cu experiență și cu cumpătare, care, deși ales indirect, ca un compromis în Parlament - deci pe un mandat mult mai slab și dependent de majoritate decât Igor Dodon - a știut să-și îndeplinească cu cinste și fără ostentativitate mandatul, mai mult, a știut și când e cazul să reacționeze ferm și clar.

Nicolae Timofti a fost cel care i-a spus NU lui Vladimir Putin, i-a cerut retragerea trupelor ruse în față, a refuzat să se mai întâlnească cu acesta în variantă bilaterală sau multilaterală la forurile din CSI. Tot Nicolae Timofti i-a spus NU lui Vladimir Plahotniuc, și nu l-a desemnat Premier. Asta nu se poate, i-a răspuns Președintele Timofti aceluiași oligarh și la fel de puternic. Din poziția unui președinte mai slab decât e Dodon, prin efectul modului de alegere a fiecăruia. Cu riscul de a-și pierde mandatul incomparabil mai lesne decât se poate întâmpla azi cu Igor Dodon. Cinste lui!

Despre Igor Dodon, nu vreau să spun că s-a prăbușit în sondaje. Ar fi inexact și neprofesionist. Suntem însă mult după finalul unei curbe de creștere, am depășit și platoul de staționare, acum vorbim despre o pierdere de suflu și recesiune majoră. Și putem să spunem cu certitudine că perspectiva sa e din ce în ce mai proastă, s-au acumulat prea multe erori și imagini negative, multe din ele bazate pe caracter, altele pe ambiții și orgolii. Iar seceta din sondaje se va vedea tot mai mult, în viitor.

CURS VALUTAR BNM
EUR EUR 20.7556 -0.7503%
USD USD 17.6425 -0.0929%
RUB RUB 0.2942 0.4781%
RON RON 4.4747 -0.8574%
UAH UAH 0.6663 -0.0300%
Vezi si alte valute
CELE MAI CITITE 30 zile 7 zile